Alianța psiholog–psihiatru–pacient: efort comun pentru sănătatea pacientului

Sănătatea mintală este rareori o problemă care poate fi înțeleasă dintr-o singură perspectivă. Uneori, pentru a obține cele mai bune rezultate, este nevoie de colaborarea mai multor specialiști și, foarte important, de implicarea activă a persoanei care primește ajutorul.

Psihologul, psihiatrul și pacientul au roluri diferite, dar complementare. Atunci când aceștia comunică și lucrează în aceeași direcție, tratamentul poate deveni mai coerent și mai bine adaptat nevoilor persoanei. Organizația Mondială a Sănătății recomandă modele de îngrijire colaborativă și multidisciplinară pentru anumite probleme de sănătate mintală. (Organizația Mondială a Sănătății)

Psihologul și psihiatrul – care este diferența?

Deși ambii sunt specialiști în domeniul sănătății mintale, pregătirea și competențele lor sunt diferite.

Psihiatrul

Psihiatrul este medic, cu pregătire medicală și specializare în psihiatrie. El poate evalua starea psihică din perspectivă medicală, poate stabili diagnostice psihiatrice și, în limitele competențelor sale, poate prescrie și monitoriza tratamentul medicamentos. (Psihiatrie)

Psihiatrul urmărește, printre altele:

• simptomele și evoluția tulburării;

• diagnosticul și diagnosticul diferențial;

• necesitatea tratamentului medicamentos;

• eficiența și tolerabilitatea medicației;

• modificarea tratamentului atunci când este necesar;

• apariția unor riscuri sau simptome care necesită intervenție medicală.

În anumite situații, psihiatrul poate practica și psihoterapie, dacă are pregătirea necesară. (Psihiatrie)

Psihologul

Psihologul are o pregătire specializată în psihologie, iar psihologii clinici și psihoterapeuții pot evalua dificultățile psihologice și pot utiliza intervenții psihologice în funcție de formarea și competențele lor. (Psihiatrie)

În cazul psihologului format în terapia cognitiv-comportamentală (CBT), intervenția poate include:

• identificarea gândurilor și convingerilor dezadaptative;

• înțelegerea relației dintre gânduri, emoții și comportamente;

• modificarea comportamentelor care mențin problema;

• dezvoltarea unor strategii de coping;

• expunerea graduală, atunci când este indicată;

• dezvoltarea abilităților de reglare emoțională;

• prevenirea recăderilor.

Intervențiile psihologice, inclusiv CBT, au o bază importantă de dovezi pentru numeroase probleme precum depresia și anxietatea. (Organizația Mondială a Sănătății)

De ce este importantă colaborarea?

Unele dificultăți psihice pot necesita atât intervenție psihologică, cât și tratament medical. Depresia moderată sau severă este un exemplu în care psihoterapia poate fi combinată cu medicația, în funcție de particularitățile persoanei și de decizia clinică. (Organizația Mondială a Sănătății)

Într-un model colaborativ, specialiștii nu lucrează în competiție și nici nu încearcă să se înlocuiască reciproc. Fiecare contribuie cu propria competență.

De exemplu, o persoană poate primi tratament medicamentos pentru reducerea anumitor simptome, în timp ce în psihoterapie lucrează asupra factorilor care mențin dificultatea: gânduri disfuncționale, evitare, comportamente dezadaptative, probleme relaționale sau lipsa unor strategii eficiente de coping.

Medicația poate reduce anumite simptome, iar psihoterapia poate ajuta persoana să înțeleagă și să schimbe tiparele psihologice și comportamentale asociate problemei. În unele situații, combinația poate fi mai potrivită decât o singură formă de intervenție. (Nice)

Pacientul nu este un spectator al propriului tratament

Un aspect esențial al colaborării este implicarea persoanei care primește ajutor.

Pacientul nu este doar „beneficiarul” unor intervenții stabilite de specialiști. El este parte activă a procesului terapeutic.

Aceasta presupune:

• să poată descrie cât mai clar simptomele și dificultățile;

• să discute efectele și eventualele probleme asociate tratamentului;

• să participe la stabilirea obiectivelor terapeutice;

• să pună întrebări și să își exprime preferințele;

• să participe activ la exercițiile și recomandările psihoterapeutice;

• să comunice schimbările importante ale stării sale.

OMS subliniază importanța implicării pacientului în luarea deciziilor privind îngrijirea sa și a existenței unui plan de tratament holistic. (Iris)

Cum poate arăta colaborarea în practică?

Să presupunem că o persoană prezintă anxietate severă, insomnie, dificultăți de concentrare și evită tot mai multe situații.

Psihiatrul poate evalua tabloul clinic, diagnosticul și necesitatea unui tratament medicamentos.

Psihologul poate analiza mecanismele psihologice și comportamentale care contribuie la menținerea anxietății și poate construi un plan de intervenție cognitiv-comportamentală.

Pacientul participă la proces, descrie evoluția simptomelor și lucrează activ asupra obiectivelor stabilite împreună cu terapeutul.

Pe parcurs, informațiile relevante pot fi comunicate între specialiști cu respectarea confidențialității și a consimțământului persoanei, astfel încât intervențiile să fie cât mai coerente.

Acest principiu este apropiat de ceea ce literatura de specialitate numește îngrijire colaborativă (collaborative care) – un model care integrează diferiți profesioniști, monitorizarea evoluției și implicarea pacientului în deciziile privind tratamentul. Cercetările au arătat beneficii ale acestor modele, în special în managementul depresiei. (Iris)

Ce se întâmplă atunci când specialiștii nu comunică?

Lipsa colaborării poate face tratamentul mai dificil. Un specialist poate să nu cunoască anumite informații relevante despre evoluția pacientului sau despre intervențiile realizate de celălalt profesionist.

De aceea, atunci când este implicată atât psihoterapia, cât și psihiatria, comunicarea profesională adecvată poate contribui la continuitatea și coerența îngrijirii.

Acest lucru nu înseamnă că psihologul și psihiatrul trebuie să discute despre fiecare detaliu al ședințelor. Confidențialitatea rămâne un principiu fundamental. Comunicarea trebuie să fie relevantă pentru îngrijirea pacientului și realizată în cadrul regulilor profesionale și legale aplicabile.

Vindecarea nu înseamnă doar dispariția simptomelor

Un obiectiv important al tratamentului este reducerea simptomelor, dar recuperarea poate însemna mai mult decât atât.

Persoana poate urmări să:

• își reia activitățile obișnuite;

• își îmbunătățească relațiile;

• își dezvolte capacitatea de a face față stresului;

• înțeleagă factorii care îi influențează starea;

• dobândească strategii pentru prevenirea recăderilor;

• își recapete autonomia și funcționarea de zi cu zi.

De aceea, tratamentul eficient nu ar trebui privit doar ca „eliminarea unui simptom”, ci ca un proces orientat către funcționare, autonomie și o calitate mai bună a vieții.

Roluri diferite, același obiectiv

Psihologul și psihiatrul nu oferă două variante concurente ale aceluiași tratament. În multe situații, intervențiile lor se completează.

Psihiatrul aduce perspectiva medicală și poate utiliza tratamentul medicamentos atunci când acesta este indicat.

Psihologul aduce perspectiva psihologică și intervențiile psihoterapeutice pentru modificarea gândurilor, emoțiilor și comportamentelor relevante.

Pacientul aduce propria experiență, propriile obiective și participarea activă la proces.

Împreună, aceste trei componente pot forma o alianță terapeutică orientată spre același obiectiv: recuperarea și funcționarea cât mai bună a persoanei.

Concluzie

Sănătatea mintală nu trebuie privită ca o alegere între „medicamente” și „psihoterapie”. Pentru unele persoane, una dintre aceste intervenții poate fi suficientă; pentru altele, combinația și coordonarea mai multor forme de îngrijire poate fi mai potrivită.

Important este ca intervenția să fie individualizată, bazată pe dovezi și adaptată nevoilor pacientului.

În acest proces, psihologul cognitiv-comportamentalist și psihiatrul pot avea roluri diferite, dar complementare. Iar pacientul nu este doar persoana asupra căreia se aplică tratamentul, ci partenerul central al procesului de recuperare.

În cele din urmă, scopul tuturor celor implicați este același: nu doar reducerea simptomelor, ci ajutarea persoanei să își recapete autonomia, echilibrul și capacitatea de a trăi cât mai aproape de viața pe care și-o dorește. (Organizația Mondială a Sănătății)