Fobie ori frică? Patologie ori normă?

Frica este una dintre cele mai naturale reacții umane. Ne ajută să identificăm pericolele și să ne protejăm. Totuși, uneori frica devine atât de intensă sau persistentă încât începe să limiteze viața persoanei. În astfel de situații putem vorbi despre o fobie sau despre o altă tulburare de anxietate.

Dar unde se află limita dintre o frică normală și o problemă psihologică?

Frica este o reacție normală

Frica apare atunci când percepem o amenințare, reală sau anticipată. Ea produce modificări fiziologice: creșterea ritmului cardiac, încordarea musculaturii, accelerarea respirației și creșterea atenției.

Aceste reacții fac parte din răspunsul organismului la pericol și nu reprezintă, în sine, un semn de boală psihică.

De exemplu, este normal să simți teamă atunci când te afli într-o situație periculoasă, în apropierea unui animal agresiv sau înaintea unui eveniment important. De asemenea, este posibil să existe temeri moderate față de ace, înălțimi, insecte sau zbor fără ca acestea să reprezinte o tulburare.

A avea o frică nu înseamnă automat a avea o fobie.

Ce este o fobie?

O fobie specifică este o frică sau anxietate intensă și persistentă față de un anumit obiect sau o anumită situație, care este disproporționată în raport cu pericolul real și determină frecvent evitarea acestora.

Printre exemple se numără:

• frica intensă de păianjeni sau alte animale;

• frica de ace și proceduri medicale;

• frica de înălțime;

• frica de avion;

• frica de spații închise;

• frica de anumite situații naturale, precum furtunile;

• frica de anumite situații sau contexte specifice.

Persoana poate recunoaște că frica este excesivă, dar acest lucru nu înseamnă că îi este ușor să o controleze.

Când devine frica o problemă?

Intensitatea fricii este importantă, dar nu este singurul criteriu.

În evaluarea clinică se iau în considerare mai multe aspecte:

Cât de intensă este frica?O ușoară neliniște este diferită de o reacție anxioasă foarte puternică.

Cât de persistentă este?O teamă trecătoare este diferită de o frică ce persistă și se reactivează constant.

Este frica disproporționată față de pericolul real?O anumită prudență poate fi adaptativă. O reacție extremă la un pericol minim poate indica o problemă.

Cât de mult afectează viața persoanei?Acesta este unul dintre cele mai importante criterii. Dacă frica determină evitarea unor activități importante, afectează relațiile, munca, studiile sau libertatea de mișcare, merită evaluată.

Cât de multă suferință provoacă?Chiar și atunci când evitarea este posibilă, anticiparea permanentă a situației temute poate consuma o cantitate importantă de energie psihică.

Evitarea – soluție pe termen scurt, problemă pe termen lung

Una dintre caracteristicile importante ale fobiilor este evitarea.

Dacă unei persoane îi este frică de lift și începe să folosească întotdeauna scările, anxietatea scade. Pe moment, evitarea pare să funcționeze.

Problema este că persoana nu are ocazia să descopere că poate tolera anxietatea și că situația temută nu este atât de periculoasă pe cât anticipează.

Astfel se poate forma un cerc:

frică → evitare → ușurare temporară → menținerea fricii → evitare și mai mare.

În timp, acest cerc poate restrânge tot mai mult viața persoanei.

Fobia nu este același lucru cu frica obișnuită

Diferența nu constă doar în faptul că persoanei „îi este foarte frică”. O fobie presupune un tipar persistent de frică și anxietate, asociat cu evitarea și cu un impact semnificativ asupra funcționării sau bunăstării persoanei.

De aceea, diagnosticul nu ar trebui stabilit doar pe baza unei singure reacții sau a unui chestionar găsit pe internet. Evaluarea psihologică ia în considerare contextul, istoricul persoanei, comportamentele de evitare și impactul dificultății asupra vieții cotidiene.

Cum poate fi tratată o fobie?

Fobiile specifice se numără printre problemele pentru care există intervenții psihologice bine studiate.

Una dintre abordările centrale este terapia cognitiv-comportamentală (CBT), în special intervențiile bazate pe expunere.

Expunerea nu înseamnă să obligi persoana să se confrunte brusc cu cea mai mare frică a sa. În cadrul terapiei, aceasta este de regulă planificată și adaptată persoanei, progresiv, într-un ritm adecvat.

Scopul este ca persoana să învețe că poate tolera anxietatea și că nu trebuie să recurgă automat la evitare.

De exemplu, în cazul unei persoane cu frică de câini, procesul poate începe cu situații mai puțin anxiogene și poate progresa treptat către situații mai dificile, în funcție de evaluarea terapeutică.

Cum se lucrează în cabinetul psihologic?

În psihoterapia cognitiv-comportamentală, primul pas este înțelegerea problemei: ce anume declanșează frica, ce gândește persoana, ce senzații fizice apar, ce face pentru a se proteja și ce situații evită.

Apoi, psihologul și clientul pot identifica gândurile și comportamentele care mențin problema și pot construi un plan terapeutic individualizat.

În funcție de caz, pot fi utilizate:

• psihoeducația despre anxietate și mecanismele fricii;

• identificarea și reevaluarea interpretărilor catastrofice;

• exerciții comportamentale;

• expunerea graduală;

• expunerea interoceptivă, atunci când este relevantă;

• reducerea comportamentelor de siguranță și a evitării;

• dezvoltarea unor strategii de gestionare a anxietății.

Scopul nu este ca persoana să nu mai simtă niciodată frică. Scopul este ca frica să nu mai controleze comportamentul și viața persoanei.

Când este recomandat să ceri ajutor?

Este util să discuți cu un psiholog atunci când frica:

• te face să eviți în mod repetat anumite situații;

• îți limitează activitățile;

• îți afectează munca, studiile sau relațiile;

• provoacă o anxietate intensă înaintea situațiilor temute;

• îți consumă mult timp și energie;

• persistă și nu reușești să o gestionezi singur.

Nu orice frică trebuie tratată. O teamă normală poate avea un rol protector. Intervenția psihologică devine relevantă atunci când frica este disproporționată, persistentă și începe să reducă libertatea și calitatea vieții.

Deci frica face parte din funcționarea normală a omului. Ea devine o problemă atunci când este disproporționată față de pericol, persistă și determină evitări sau suferință semnificativă.

O fobie nu este o lipsă de voință și nici ceva ce trebuie depășit prin simplul îndemn de a „nu-ți mai fie frică”. Mecanismele anxietății pot fi înțelese, iar reacțiile de frică pot fi modificate prin intervenții psihologice adecvate.

Psihoterapia cognitiv-comportamentală, în special intervențiile bazate pe expunere, poate fi utilizată pentru lucrul cu fobiile și cu alte probleme asociate anxietății. Procesul terapeutic este individualizat și urmărește ca persoana să își recapete treptat libertatea de a trăi și de a acționa fără ca frica să îi dicteze alegerile.